Viata la tara

Nu, nu e vorba de opera lui Duiliu Zamfirescu.E despre lumea taranilor, despre satul bunicilor unde e adunata atata lume cumsecade, dar cu atatea griji…Ei si-ar dori sa fie domni, invatatori sau doctori, din pricina asta isi indeamna permanent pruncii sa fie silitori si sa ajunga „cineva”. Sunt oameni simpli si muncitori, foarte veseli si foarte darnici.Uite, eu, de exemplu, de fiecare daca cand merg la bunici primesc o multime de-ale gurii, nu numai de la bunici, ci si de la matusi sau vecini.Sunt oameni obisnuiti sa imparta putinul pe care-l au pentru ca stiu ca Dumnezeu le va mai da. Pentru ei ziua de duminica e sfanta; aproape toata lumea merge la biserica pentru ca ei cred in divinitate si in transcendenta. Preotul e o instanta deosebit de importanta in microcosmosul taranilor.Daca ai probleme , te duci la preot si-i spui ce-ti apasa umerii si sufletul. Este o lume care are in centru credinta, si mai ales, Biserica. Ei se raporteaza tot timpul la ea. Spun rugaciunea de dimineata, de seara,de dinainte de masa, dupa-masa, inainte de inceperea lucrului si nu ies niciodata pe poarta inainte de a-si face Sfanta Cruce. Imbracamintea lor e simpla: ori haine cat mai uzate pentru lucru’ , ori straie taranesti insotite de opinci la sfintele sarbatori. Lucrul e mult;de dimineata de la 5 si pana seara la 11 cand se mulge vaca. Asta e viata de la tara, nu ai timp sa te plictisesti: mergi la polog sau la coasa, cari apa, hranesti animalele, cauti gaina de oua, maturi sau speli podelele, cari lemne si pui labosul pe foc, desfaci niste malai pentru pui, scoti cartofi si lista poate continua. Ce e curios e ca aproape fiecare locuitor are o bicicleta. Acesta e mijlocul lor de transport pana la magazin sau pana la un loc mai indepartat. Sunt ca olandezii:pE chiar ciudat sa vezi o babuta la saptezeci si ceva de ani pedaland  de cu zor. Satul de care va vorbesc e undeva la poalele muntilor Rodnei, un satuc de munte ,deci. Aici oamenii sunt mai harnici si cu mai mult rosu in obraji. Asa e mama, rosie foc, si, desi sta in oras acum, mereu se va gandi cu drag la vatra de odinioara.                                                                              P1010502P1010504P1010506P1010509P1010512P1010505P1010507P1010514P1010515P1010517P1010518P1010519P1010524P1010528P1010529P1010531P1010534

Anunțuri

Un geniu fara portofoliu

Pana acum, Fara ideal este cartea mea preferata. Este cea dintai carte a lui Sienkiewicz pe care o citesc. Sa va spun povestea…

Leon Ploszowski, in varsta de treizeci si cinci de ani si in posesia unei uriase averi mostenite, este unul dintre cei mai mari sceptici al asa numitului”secol nervos”(mal du siecle).„Din cand in cand, il dau naibii pe cel de-al doilea eu, care-l analizeaza si-l critica pe primul, care nu-i permite sa se daruiasca in intregime nici unei impresii, nici unei activitati, nici unui sentiment, nici unei placeri, nici unei pasiuni[…]Port in mine doua euri contradictorii, caci in timp ce unul recunoaste adevarul si critica, celalalt traieste doar pe jumatate, lipsit de orice fermitate.”Un om foarte bine dezvoltat intelectual,  dar care nu are niciun scop in viata- un „geniu fara portofoliu”.Se considera un homo sapiens, intr-atat e de plictisit.Niciuna dintre femei , se pare, nu reuseste sa puna mana pe ravnitul burlac.Pana intr-o seara, cand o cunoaste pe verisoara Aniela. Mai intai, e doar un joc: „Mi-am pus mainile pe strunele sufletele ei si am dat concerte pentru incantarea mea[…]Cant pe corzile inimii ei de dimineata pana seara-si chiar mai mult”.Leon se considera un artist al concertului amoros, era obisnuit sa castige intotdeauna trofeul dorit, dar nu era la fel de dornic sa se casatoreasca.„Ma doare creierul-dar nu stiu sa nu gandesc”.In timpul unei calatorii, Ploszowski refuza sa se mai intoarca acasa( unde era si Aniela) si se refugiaza in bratele altei femei.Iubirea carnala a castigat in fata celei spirituale.Deocamdata.Vestea casatoriei verisoarei cu un alt barbat e tulburatoare si scoate la iveala sentimente care se credeau ucise de mult.„Criticand totul si pe noi insine, ne-am tocit fortele pozitive, ne lipseste baza, punctul de plecare, credinta in viata.Iata de ce eu,de exemplu, nu doresc s-o am pe Aniela, cat ma tem sa n-o pierd”.Aniela devine doamna Kromicki si iata ce incolteste in mintea varului sau:„As avea oare dreptul s-o fac pe doamna K. sa se indragosteasca de mine si in caz de succes s-o abat de la calea cea dreapta?”.„Nu-s drept, ci stramb.Asa m-au crescut cele doua doici ale mele:gandirea si critica.Dar daca nu s-ar fi casatorit deloc…cine stie, mi-e rusine sa recunosc, insa cred c-as fi dorit-o mai putin.” Pentru curiosi chiar nu pot dezvalui ce se va intampla.Vorba aceea,  „mai departe, scrie-n carte”. Enjoy                                            11_22Citate:                                                                                                                       Un scriitor cu cat e mai talentat, cu atat face mai putina literatura.

Cu cat intalnesti mai putine pietre in cale, cu atat esti mai putin expus sa te impiedici si sa cazi.

Cine nu stie prin sarguinta sa straluceasca asemenea soarelui poate macar sa sclipeasca pentru o clipa, ca un meteorit.

Parisul are o superioritate certa fata de celelalte asezari omenesti.Caci nu stiu nici un alt oras, in care elementele de stiinta, arta, totfelul de idei cu caracter general-uman sa pluteasca asa in aer si sa patrunda pe nesimtite in capetele oamenilor, ca acolo.Nu numai ca-ti insusesti pe nesimtite tot ce-i mai nou in lumea ideilor, dar propria minte inceteaza de a mai fi unilaterala, devine intelegatoare si civilizata.

Ca raul de munte, care curgand repede rotunjeste pietrele, lovindu-le unele de altele, tot asa curentul vietii rotunjeste si umanizeaza mintile.

Casnicia este un act de fantastica vointa si incredere in femeie, pe care eu nu-l voi face niciodata, caci nu vreau sa fiu preparat cu nici un sos.

 

Femeia care stie sa asculte poseda un fel de plus de a placea, caci prin asta maguleste amorul propriu al barbatului.

Nimic nu cucereste, nu atrage mai mult sufletul unui barbat, decat sentimentul ca e iubit.

Omul este ca marea:are flux si reflux.

In sfarsit,tot ce e mai frumos pe lume, femeia.

Moartea e un abis in care, desi stim ca trebuie sa patrundem cu totii, de cate ori intra acolo cineva drag si apropiat, in noi, cei ramasi pe marginea prapastiei, se sfasie sufletul de teama, jale si disperare.

A vrea este doar o stare a constiintei, nu si un act de vointa.

Permanentele introspectii duc la pustiire.

Femeia care-i doar frumoasa, fara alte calitati sufletesti, si pe care oamenii o considera o stea, este adesea mai mult decat atat, este o intreaga constelatie, sau chiar doua deodata:Ursa Mare pentru anturaj si Crucea pentru sot.

Asa cum diavolul este un inger decazut, tot asa si ura este o iubire alterata.

Nimeni nu-i mai aproape de abisul misticismului ca scepticul absolut.

Vointa omului inceteaza acolo unde incepe dragostea.

O femeie care cocheteaza e ca un camatar:da putin si cere o dobanda uriasa.

Numai buzele care au baut din izvorul indoielii pot fi convinse ca sarutul oprit nu-i un pacat.

Dragostea pentru nevasta altuia, daca e superficiala, e o josnicie, daca este reala, e una dintre cele mai mari nenorociri care i se pot intampla omului.

Sufletul omului e ca o albina,care cauta dulceata chiar si pe florile amare.

Stim ca trebuie sa murim, dar nu credem.

Analiza seamana cu ciugulirea unei flori:cel mai adesea, prin analiza strici frumusetea vietii si implicit fericirea-adica singurele lucuri care au un sens.

Cel mai greu ii este omului sa nu tina minte.